- Conservarea solului: Ierburile acoperă și protejează solul de eroziunea cauzată de ploaie, vânt sau alte factori, contribuind la menținerea fertilității și structurii acestuia.
- Retenția apei: Sistemul radicular al ierburilor ajută la retenția apei în sol, reducând riscul de secetă și scurgere a apei.
- Controlul buruienilor: Înierbarea concurează cu buruienile, reducând necesitatea utilizării pesticidelor și erbicidelor.
- Biodiversitatea și habitatul: Ierburile oferă habitat pentru o varietate de insecte benefice, polenizatori și alte organisme, contribuind la conservarea biodiversității.
- Ciclul nutrienților: Prin înrădăcinarea profundă, ierburile extrag nutrienți din sol și prin descompunere, îmbunătățesc fertilitatea solului.
De asemenea, consumul de căldură pentru evaporare pe zi pe un teren slab acoperit va fi cu 120-130 de calorii/cm2 mai mult decât de pe un teren cu vegetaţie densă. La fel, s-a stabilit că la căderea plantelor erbacee din comunităţile de stepă, pajiști, pajiști-stepe se acumulează anual de la 60 la 140 kg / ha de materie organică cu un conţinut de 350 până la 700 kg / ha de diferite elemente chimice.
Multiplele cercetări au accentuat că secarea solurilor, dehumificarea, descompunerea și pierderea ireversibilă a volumelor considerabile de elemente nutritive, dezvoltarea diferitor forme de eroziuni sunt căzute de admiterea în vară a terenurilor agricole și pajiștilor neocupate cu vegetaţie.
Condiţiile actuale și cele pronosticate, cu privire la majorarea eficienţei utilizării surselor acvatice naturale și de care dispunem, impun să majorăm suprafeţele de cereale, culturi ierboase, lucernă, culturi legumicole în defavoarea celor prășitoare, ce condiţionează pierderi de umezeli, dehumificarea etc.
Majorarea suprafeţelor silvice pe baza celor cca 350 mii ha terenuri degradate poate fi o sarcină strategică deosebită. Pentru majorarea productivităţii, se cere schimbarea radicală a atitudinii și faţă de așa numitele imașuri, prin ameliorarea, reînsămânţarea și protejarea acestora.
PLANTE IERBOASE DIN VEGETAŢIA MOLDOVEI, CARE POT FI UTILIZATE PENTRU ÎNIERBARE
Familia poaceae (gramineae) – graminee
Poaceae sau gramineae (graminee) este o familie de plante erbacee monocotiledonate, cu rădăcina fasciculată, cu tulpina formată din noduri și internoduri, cu inflorescenţa în formă de spic și fruct cariopsă.
Familia conţine între 9 000-10 000 de specii de plante. Ierburile perene din familia Poaceae au un rol important în asigurarea bazei furajere, în pajiștile naturale au un grad de acoperire de 50%, iar adesea de 80-90 %.
La fondarea pajiștilor semănate ierburile perene pot fi folosite în amestecuri din mai multe specii împreună cu leguminoasele perene, dar și în monocultură, în funcţie de destinaţie și tipul de exploatare, prin cosit sau pășunat.
Familia Fabaceae (Leguminosae) – Leguminoase
Familia Fabaceae este distribuită pe scară largă și este a treia familie de plante terestre ca număr de specii, include plante dicotiledonate ierboase și lemnoase, ce au un rol foarte important datorită valorii alimentare, furajere, medicinale, tehnice, melifere, ornamentale.
În funcţie de structura florii, sunt împărţite în trei subfamilii: mimosa, caesalpinia și leguminoase. Rădăcinile majorităţii leguminoaselor găzduiesc bacterii în rădăcinile lor în structuri numite noduli radiculari, care se formează ca urmare a simbiozei cu bacteriile, au capacitatea de a lua azot gazos (N2) din aer și de a-l transforma într-o formă de azot care poate fi utilizată de planta gazdă (NO3 – sau NH3). Acest proces se numește fixarea azotului.
Leguminoasele, care acţionează ca gazdă, și rizobia, care acţionează ca un furnizor de nitraţi utilizabili, formează o relaţie simbiotică, capabilă să fixeze azotul atmosferic și să sintetizeze compuși azotaţi, care sunt apoi folosiţi de plante. Când plantele mor, o cantitate mare de azot pătrunde în sol. Prin urmare, la cultivarea leguminoaselor, fertilitatea solului este îmbunătăţită vizibil.
Familia Asteraceae (sin. Compositae)
Este una dintre cele mai mari familii de plante cu flori, cuprinzând 1 765 genuri și 27 773 specii, răspândite pe tot globul, unele posedă valoare economică alimentară, medicinală, tehnică, furajeră, meliferă, iar altele sunt burueni greu de stârpit.
Speciile perene dezvoltă în sol un sistem radicular pivotant, iar în partea aeriană tufe cu mai mulţi lăstari viguroși și înfrunziţi ce permite o acoperire bună a solului din primul an, în următorii ani se evidenţiază printr-o creștere și dezvoltare intensivă, datorită utilizării eficiente a umidităţii acumulate în perioada de repaus (toamnă-iarnă).
Familia Brassicaceae, cunoscută anterior ca Cruciferae
Este o familie importantă de plante dicotiledonate, care cuprinde circa 3 200 de specii, în mare parte plante erbacee anuale, bienale sau perene, răspândite în emisfera nordică. Prezintă interes economic ca plante alimentare, medicinale, tehnice, melifere, culturi de acoperire și îngrășământ verde. Rădăcina este pivotantă, iar tulpina este simplă sau ramificată. Frunzele sunt alterne, întregi sau sectate. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe, cu 6 stamine (4 lungi, 2 scurte). Fructul este o silicvă.
Familia Malvaceae
Include circa 4 225 specii erbacee anuale și perene, arbuști și arbori, răspândite în diferite zone, fiind importante plante de cultură utilizate în alimentaţie, medicină, construcţii ca sursă de fibre; pot fi valorificate pe unele terenuri degradate și slab productive alături de culturile tradiţionale. Formează rădăcini fusiforme, ramificate; tulpini erecte, cilindrice, simple sau puţin ramificate, înalte până la 1-3 m. Au frunze lungi-peţiolate, palmat-lobate, cu 5-7 lobi, cu marginea crenată, prevăzute cu peri aspri și deși; florile de diferite culori și nuanţe, solitare, grupate în spice terminale lungi, actinomorfe, bisexuate, pentamere, caliciu dublu.
Un mare avantaj al plantelor cu flori, utilizare pentru înierbare este și faptul că sunt o sursă bună de polen pentru albine, astfel le atrag și asigură și polenizarea culturilor din preajmă.
Bibliografie: ÎNIERBAREA TERENURILOR AGRICOLE CA METODĂ DE CONSERVARE A APEI ȘI PROTEJARE A SOLULUI. Autori: Eugeniu REVENCO, Victor ŢÎŢEI